#ICCJ: Răspundere civilă delictuală. Acţiune de control desfăşurată de organele de poliţie. Furnizarea jurnaliştilor acreditaţi a unor imagini neprelucrate ale persoanei vizate. Încălcarea dreptului la imagine. Despăgubiri morale

Read Time53 Minute, 45 Second

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: dreptul la imagine

  • despăgubiri morale
  • informaţie de interes public
  • jurnalist

 

                                                                                         C.civ., art. 1373, art. 1357

                                                                                         Legea nr. 544/2001, art. 12 alin. (1)

Ordinul nr. 201/2016 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de informare publică şi relaţii publice în Ministerul Afacerilor Interne, Anexa 1, pct. 7

 

Furnizarea presei acreditate a unor imagini, neprelucrate, care au permis identificarea certă a persoanei supuse acțiunii de control desfăşurate de Inspectoratul Județean de Poliţie, reprezintă o activitate contrară legii, fiind încălcate obligațiile stabilite prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, precum și prin pct. 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016.

O atare conduită culpabilă a făcut posibilă difuzarea, de către presă, a imaginilor neprelucrate în cadrul unor emisiuni TV și în mediul on-line, ceea ce a condus la încălcarea dreptului reclamantului la propria imagine, încălcare ce nu ar fost posibilă dacă furnizarea informațiilor către presă ar fi fost făcută cu respectarea obligațiilor stabilite prin normele legale.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2795 din 15 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 08.01.2020 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean B. la plata sumei de 200.000 lei, precum și obligarea pârâților C., SC D. SRL, Societatea E. SA, SC F. SRL, SC G. SRL la plata a câte 100.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerile aduse dreptului la viaţă privată, şi la imagine al reclamantului, ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite de către pârâți.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentința civilă nr. 250 din 23.10.2020 pronunțată de  Tribunalul Gorj s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

3.Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 137 din 24.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei nr.250/2020, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., C., SC D. SRL, SC E. SA, prin administrator social, SC  F. SRL, prin reprezentant legal H., G. SRL și a fost anulată sentinţa civilă nr. 250/2020 pronunțată de Tribunalul Gorj, iar, în rejudecare, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Inspectoratul de Poliție Județean B., Societatea E. SA, SC F. SRL, D. SRL, în sensul că au fost obligați pârâţii Inspectoratul de Poliție Județean B., Societatea E. SA, SC F. SRL, D. SRL către reclamant la plata sumei de câte 2500 lei reprezentând daune morale, sume ce vor fi actualizate în raport de data inflaţiei la data plăţii efective.

Prin aceeași hotărâre a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâţilor C. şi SC G. SRL și  au  fost obligați pârâţii Inspectoratul de Poliție Județean B., Societatea E. SA, SC F. SRL, D. SRL la plata sumei  de 3675 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva  deciziei civile nr. 137/2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă au declarat recurs pârâţii SC D. SRL, Inspectoratul de Poliţie Judeţean B. şi SC F. SRL.

  1. În motivarea recursului  declarat, recurenta SC F. SRL a arătat că, în speță, s-a reținut în sarcina sa faptul că „pe pagina de facebook X, aparţinând SC F. SRL s-au publicat cartea de identitate a reclamantului, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, şi care conţine imagini clare ale reclamantului”.

Or, în realitate, ştirea a fost publicată pe site-ul X, şi nu pe Facebook, sub motivaţia interesului public major, în contextul în care, existau suficiente exemple din alte judeţe în care mai mulţi conducători auto au fost prinşi la volan sub influenţa unor substanţe psihotrope și a avut ca bază factuală comunicatul de presă furnizat de Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., astfel  că nu se poate reţine reaua sa credinţă.

A mai susținut recurenta că, în concordanţă cu art.1357 din Codul civil, pentru a opera răspunderea civilă delictuală în materia faptelor săvârşite de jurnalişti, instituţii media ori prepuşi ai acestora, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii esenţiale: să existe o faptă ilicită a autorului de natură a leza drepturile reclamantului, fapta ilicită să fi fost săvârşită cu vinovăţie de către autorul articolului,  să existe şi să poată fi cuantificat un prejudiciu, respectiv, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant.

Astfel, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.

Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă.

Sub acest aspect, în opinia recurentei pârâte, reclamantul nu a dovedit producerea prejudiciului, nu a produs argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate, acesta fiind, în continuare, angajat ca farmacist la aceeaşi farmacie din Tg-Jiu la care era angajat şi la data comiterii presupusei fapte.

Consideră recurenta că, în speţă,  nu există  faptă  ilicită, având în vedere că o faptă ilicită de natură a leza drepturile reclamantului există doar în contextul în care materialul media difuzat nu ar fi de un minim interes public, ar conţine afirmaţii jignitoare, calomnioase ori nereale la adresa reclamantului. În plus, s-a ignorat faptul că, la doar câteva ore de la apariţia acestora, la insistenţele mamei reclamantului, imaginile au fost şterse, în totalitate, din mediul on-line, la dosar fiind depusă o singură imagine care provenea de pe site-ul X., preluată de un alt site de ştiri, la data respectivă, dar ştearsă, ulterior, e-Google, atâta vreme cât ea nu mai exista pe „site-ul mamă” X.

De asemenea, a menţionat că, raportat la practica CEDO, condamnarea presei, priveşte mai mult decât persoana unui jurnalist sau a societăţii editoare, având consecinţe directe asupra presei şi a rolului ei într-o democraţie consolidată.

  1. În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., a susținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor în temeiul prevederilor art. 1357 C.civ., text ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie.

În cuprinsul cererii de apel, apelantul reclamant a indicat o altă cauză a pretenţiilor sale, prin invocarea răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor acestora şi prin indicarea, ca temei de drept al pretenţiilor, a dispoziţiilor art. 1373 C.civ.

Faţă de prevederile art. 294 alin. (1) C.proc.civ. 1865, potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”, în apel nu mai poate fi modificată cauza pretenţiilor pe care apelantul-reclamant le are împotriva intimaţilor-pârâţi, instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac fiind ţinută, în pronunţarea unei soluţii, de cadrul procesual stabilit în primă instanţă.

În opinia recurentului pârât B., instanţa de apel a nesocotit această  normă de procedură când a anulat sentinţa civilă nr. 250/2020, pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Gorj şi a pronunţat, în apel, o hotărâre anulabilă, în privinţa căreia este incident motivul de casare prevăzut la art. 488  alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât, în speţă, reclamantul nu a omis să precizeze temeiul de drept al cererii sale ci, a menţionat, expres, că solicită plata de daune morale pentru faptele ilicite săvârşite de pârâte şi a indicat, în aceeaşi acţiune ca temei de drept al pretenţiilor, art. 1357 din noul Cod civil. În  aceste condiţii, susţine că aprecierea instanţei de apel privind încălcarea, de către prima instanţă, a limitelor învestirii, este neîntemeiată.

A mai arătat recurentul pârât B., că deşi instanţa de apel a anulat sentința apelată deoarece prima instanță nu ar fi analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 1373 C.civ. (referitoare la răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor), a reţinut faptul că „trebuie antrenată răspunderea civilă delictuală a I.PJ. B. pentru faptul că a difuzat către jurnaliştii acreditaţi imagini clare cu reclamantul, fără acordul acestuia, fiind încălcată obligaţia de a prelucra aceste imagini astfel încât să fie imposibilă recunoaşterea persoanei vizate”.

Instanța de apel a reţinut contradictoriu faptul că „nu constituie faptă ilicită trimiterea pe un grup WhatsApp a unor imagini cu evenimentul rutier descris în acţiune, cât timp acest grup a fost constituit în condiţiile legale arătate”, iar pe de altă parte, se reţine faptul că „trebuie angajată răspunderea civilă delictuală a IPJ B. pentru faptul că a difuzat (pe acelaşi grup WhatsApp, închis, neaccesibil publicului) către jurnaliştii acreditaţi imagini clare cu reclamantul, fără acordul acestuia, fiind încălcată obligaţia de a prelucra aceste imagini astfel încât să fie imposibilă recunoaşterea persoanei vizate.”

Aşadar, postarea pe grupul WathsApp a înregistrării video a acţiunii nu ar reprezenta o faptă ilicită, pe când postarea, pe acelaşi grup, a două fotografii (care, în opinia recurentei nu pot conduce la identificarea, de către public, a reclamantului, fiind efectuate una din partea stânga-spate a reclamantului, iar cealaltă de la distanţă mare) ar avea caracter ilicit.

Instanţa de apel a mai reținut ca dovadă a faptului că „prietenii reclamantului au recunoscut că acesta este persoana vizată de ştirile transmise, în special în mediul on-line, este faptul că acesta a fost întrebat direct dacă despre el este vorba”. Or, concluzia la care ajunge instanţa este, în opinia recurentei, în contradicţie cu premisa avută în vedere de aceasta, întrucât  chiar şi prietenii reclamantului, care, se presupune, îi cunosc bine fizionomia, au simţit nevoia să-l întrebe dacă despre el este vorba, neavând deci certitudini cu privire la acest aspect.

Recurentul pârât a mai arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1373 şi art.1357 C.civ. şi a dispoziţiilor pct. 7 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.A.I. nr. 201/2016 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de informare publică şi relaţii publice în Ministerul Afacerilor Interne.

În acest sens, a susținut că singurul aspect ce se impută recurentului este acela că a transmis către mass-media acreditată (pe grupul de WhatsApp) fotografii de la faţa locului, în care, din punctul acestuia de vedere, reclamantul nu este identificabil (având în vedere poziţia sau distanţa acestuia faţă de obiectivul camerei de luat vederi). Aşadar, în privinţa materialelor transmise către mass-media, I.P.J. B. a avut în vedere păstrarea confidenţialităţii cu privire la identitatea persoanei care au făcut obiectul acţiunii, fiind respectate condiţiile cerute de Ordinul M.A.I. nr. 201/2016.

Pe de altă parte, recurentul pârât arată că nu poate fi ţinut să răspundă pentru modul în care mijloacele de informare în masă au înţeles să prezinte ştirea şi nici pentru eventuale atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ca urmare a transmiterii, de către acestea, către public, a unor fotografii neprelucrate sau a unor înregistrări video (ce nu le-au fost furnizate de I.P.J. B.) care pot conduce la identificarea, de către public, a persoanei supuse controlului. Aşadar, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, nici I.P.J. B. şi nici prepuşii săi nu au săvârşit vreo faptă ilicită.

Întrucât, în speță, prejudiciul moral a fost cauzat reclamantului prin „publicarea articolelor în mediu on-line şi transmiterea unor imagini la TV care dezvăluie identitatea reclamantului” recurentul  susține că s-a ignorat faptul  că  este singurul dintre cei patru pârâți obligați la plata de despăgubiri care nu a publicat articole în mediul on-line şi nu a transmis imagini TV care să fi fost de natură să-i creeze un prejudiciu de imagine şi suferinţe morale apelantului-reclamant. Aşadar, în opinia acestuia, nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a I.P.J. B. a prepuşilor săi (transmiterea, pe grupul de WhatsApp, a două fotografii, către jurnaliştii acreditaţi) şi identificarea, de către public, a apelantului reclamant în articolele de presă și nici între faptele menționate şi pretinsul prejudiciu, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii presei au filmat evenimentul şi au avut acces la materialul filmat, fără vreo contribuţie a I.P.J. B.

  1. În motivarea recursului declarat, recurenta pârâtă D. SRL, a arătat că în urma evenimentului petrecut în data de 20.07.2019 , când intimatul a fost oprit în trafic de organele de poliţie şi testat cu aparatul „drug test”, rezultatul testului fiind pozitiv cu privire la existența a trei substanţe cu efect psihoactiv, i s-a comunicat, prin intermediul aplicaţiei WhatsApp, imaginile surprinse la acel moment.

Imaginile furnizate de către IPJ au caracter informativ şi au fost difuzate în cadrul buletinului de ştiri, emisiune ce are un caracter informativ, respectiv în emisiunea „Obiectiv jurnalul de ştiri” difuzată de postul TV D., în data de 22.07.2019.

Recurenta apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute pentru atragerea răspunderii delictuale a acesteia.

În acest sens, arată că imaginile vizionate în sala de şedinţa în faţa instanţei de fond au fost puse la dispoziţia instanţei de către intimat, respectiv că postul de televiziune D., a difuzat imaginile preluate de la IPJ, imagini care ulterior au fost blurate şi difuzate ca material în cadrul ştirilor.

În acest sens, susține că imaginile în care apare reclamantul în materialul prezentat în cadrul ştirilor sunt distorsionate, respectiv că a fost prezentată o singură imagine în care apare reclamantul preluată din faţă, care a fost blurată şi o altă imagine preluată cu spatele, imaginile transmise neaducând niciun prejudiciu imaginii şi reputaţiei reclamantului.

Susține recurenta că nu a difuzat imaginea reclamantului fără a fi fost distorsionată, nu a difuzat imaginea cu actul de identitate al acestuia cum s-a susţinut în cererea de chemare în judecată, iar  imaginile pe care le-a transmis nu  sunt imagini denigratoare, nu au lezat în niciun mod reclamantul, ci au fost prezentate în cadrul buletinului de ştiri, ca parte din materialul prezentat, material care viza acţiunea IPJ „drug-test”, în scopul de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, iar nu de a leza imaginea sau reputaţia reclamantului.

Precizează recurenta în acest sens, că nu s-au folosit nume sau alte date de identificare, încât să se facă trimitere la reclamant, fiind respectate dispoziţiile legale în materie. În consecinţă, dreptul la viaţa privată, la demnitate sau reputaţie, la imagine al reclamantului nu au fost în niciun fel lezate de către acesta.

Apreciază recurenta că nu rezultă reaua sa credinţă sau atitudinea ofensatoare a niciunui buletin informativ, folosirea expresiei „prins drogat la volan” având un caracter general, de informare, depăşirea limitei critice fiind acceptabilă, întrucât nu a fost făcută cu intenţia de a vătăma personal apelantul reclamant, ci de a aduce opiniei publice informaţia ca un eventual comportament de tipul celui surprins în trafic poate fi identificat oricând de organele de politie.

De asemenea, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia recurată nr.137/2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova i-a fost comunicată în data de 29.05.2021, însă fără a fi comunicată şi încheierea din data de 19.05.2021, parte integrantă din hotărârea recurată, încheiere în care au fost consemnate concluziile părţilor precum şi ceea ce s-a întâmplat la acest termen.

Or, așa cum s-a statuat și în jurisprudența instanței supreme, încheierea de amânare a pronunţării face parte integrantă din hotărârea pronunţată, iar lipsa acesteia nu permite părţilor să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac să cenzureze legalitatea hotărârii, astfel că, în aceste condiţii, vătămarea produsă părţilor nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, instanţei de apel. (Decizia nr.1499/2014 pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

A mai arătat recurenta, că, în speță, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., arătând că motivarea deciziei recurate este contradictorie, în sensul că, deşi se reține că: „emisiunea TV transmisă de postul TV D. SRL a asigurat o anonimizare a imaginii reclamanţilor doar parţial, imaginile care surprind din profil  reclamantul fiind transmise neblurat (ceea ce a dat posibilitatea celor care îl cunoşteau să îl poată identifica), respectiv că pe site-ul care aparţine acestei pârâte, „imaginea din profil a reclamantului nu este anonimizată”, ulterior în motivare, se retine că: „prezintă importanţă faptul că ştirile transmise nu au fost păstrate o perioadă mare de timp, ci au fost şterse de către pârâte, ceea ce poate duce la diminuarea prejudiciului pentru că plaja de persoane care au aflat despre eveniment este mai mică, fiind redusă la cele care au accesat ştirile on-line sau care au urmărit ştirea la TV în momentul publicării/difuzării lor”.

În aceste condiţii, există o contradicție între aceste statuări, în sensul că se  reține că imaginile reclamantului nu se mai regăsesc pe niciun site, dar și că aceste imagini (imaginea din profil a reclamantului neblurată), deși au fost şterse de către pârâtă, au fost regăsite pe site-ul (…).

De asemenea, instanța de apel deşi constată că din probatoriu nu rezultă că reclamantului i-a fost afectată imaginea publică sau că a suferit de pe urma acestui incident, totuşi apreciază că se impune acordarea de dune morale „ca urmare a faptului că o perioadă de timp reclamantul a fost privit cu suspiciune de prieteni, de vecini, de colegii de serviciu, care îl bănuiau ca fiind consumator de substanţe interzise şi ca urmare a acestei atitudini a cunoscuţilor reclamantul a fost deprimat, a evitat să aibă o viaţă socială activă, a mers în cluburi mai rar decât era obişnuit, a avut sentimente de ruşine, de teamă.”

În opinia recurentei, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în sensul că deşi prin dispozitiv a fost admis apelul subsemnatului, din cuprinsul considerentelor soluţia ar fi fost aceea de respingere a acestuia.

Recurenta a mai susținut că dreptul la imagine nu este un drept absolut, iar fotografierea şi utilizarea imaginii unei persoane sunt permise chiar în lipsa unui consimţământ prealabil atunci când acestea sunt facute cu bună credinţă, în exercitarea altor drepturi fundamentale, cum este dreptul la libera exprimare.

Libertatea de exprimare constituie o limită a dreptului  la imagine (art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), iar informaţia poate acoperi toate sectoarele vieţii sociale, politice, culturale, ştiinţifice, artistice, comerciale etc. Ocrotirea drepturilor personalităţii vine adesea la coliziune cu libertatea presei şi cu dreptul la informare a opiniei publice. Limita pe care o găseşte dreptul la imagine în dreptul fundamental la informare este o limită particulară deoarece în plan tehnic nu există o superioritate a unuia din aceste drepturi asupra celuilalt. De aceea, s-a apreciat că jurisprudenţa le pune în balanţă pentru fiecare caz în parte pentru a verifica dacă, ţinând seama de circumstanţe, dreptul la imagine urmează sau nu să fie respins, desigur ţinând cont şi de un principiu de proporţionalitate. Imaginile prezentate trebuie să fie exacte şi legitime, iar alegerea imaginii să fie pertinentă în raport cu informaţia, ceea ce s-a asigurat de către radiodifuzorul în speţa, D. TV.

Conform jurisprudenţei CEDO, libertatea de exprimare include nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică, sau considerate inofensive , ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează (Petrina c. României, par. 38). Or, în speță, știrea prezentată în cadrul buletinului de ştiri nu are caracter defăimător, aşa cum se susţine de către apelant prin cererea de apel, scopul imaginilor difuzate fiind doar de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de către recurentele pârâte IPJ B., F. SRL şi D. SRL, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi obligarea recurentelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esență, în ceea ce privește recursul declarat de către recurentul IPJ B. că, deși se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă, (şi nu a art. 294 alin. 1 din vechiul Cod de procedură  civilă, aşa cum în mod greşit s-a indicat), în mod corect, instanţa de control judiciar a reţinut incidența art. 22 alin. (4) din noul Cod de procedură  civilă, încadrarea juridică a faptelor deduse judecaţii fiind atributul instanţei, astfel încât neindicarea de către reclamant a unui anumit text de lege incident în cauză nu înseamnă că este exclusă posibilitatea instanţei de a aplica norma juridică la situaţia de fapt.

Aşadar, instanţa de apel nu a încălcat nicio normă de procedura a cărei încălcare să atragă sancţiunea nulităţii, iar analiza incidenţei dispoziţiilor art. 1373 C.civ. a fost o consecinţă a reîncadrării juridice a situaţiei de fapt descrise de către reclamant în cererea introductivă.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs invocat de recurentul  IPJ B., intimatul  arată  că împrejurarea că instanţa de apel a analizat fiecare faptă imputată recurentului  și a prezentat în considerentele deciziei motivele pentru care nu se impunea atragerea răspunderii civile delictuale a IPJ B. pentru atitudinea agenţilor de politie în cursul urmăririi penale şi pentru faptul că a fost creat un grup de comunicare pe WhatsApp și, respectiv, motivele pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte prin raportare la încălcarea art. 8 din CEDO referitoare la dreptul la viață privată, nu echivalează cu prezentarea unor motive contradictorii care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că dreptul la imagine al intimatului a fost încălcat, prin raportare la dispoziţiile pct. 7 din Anexa nr. 1 – Standarde şi reguli de comunicare la Ordinul 201/2016, reţinând că recurentul pârât, prin purtătorul de cuvânt sau alte persoane responsabile, avea obligaţia de a transmite către presă, prin intermediul mijloacelor obişnuite de comunicare (inclusiv aplicaţia WhatsApp) imagini blurate ale acestuia, astfel încât să nu fie posibilă identificarea sa.

Or, această obligaţie a fost încălcată în speţă, din moment ce prietenii şi cunoştinţele intimatului l-au întrebat dacă era vizat de acţiunea de control a organelor de politie, fiind evident, astfel, că imaginile respective făceau posibilă identificarea sa.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1373 şi art. 1357 C.civ., intimatul a arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu imputabilă prepușilor recurentului pârât constă în transmiterea unor imagini ale acestuia, neblurate, către organismele de presă, stare de fapt ce rezultă fără dubiu (indiferent de aprecierea subiectivă a recurentei), din probele administrate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât privind lipsa unei legături de cauzalitate dintre fapta prepușilor IPJ B. şi prejudiciul creat, intimatul a susținut că tocmai acţiunea acestuia, de a transmite organismelor de presă imagini neblurate cu reclamantul a constituit premisa publicării acestora. Dacă IPJ B. ar fi transmis imaginile prelucrate, implicit celelalte pârâte le-ar fi dat publicităţii în aceeaşi formă, nefiind verosimilă susţinerea că reprezentanţii presei ar fi avut acces la materialul filmat fără vreo contribuţie a IPJ B.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta F. SRL, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului susținând că această recurentă s-a limitat la a reitera în cuprinsul motivelor de recurs aceleaşi argumente prezentate şi în cuprinsul întâmpinărilor formulate în faţa instanţei de fond şi de apel, referitoare la existența sau inexistența faptei delictuale cauzatoare de prejudiciu, fără a-şi întemeia efectiv criticile pe vreunul dintre motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile legale

În măsura în care se va trece peste excepţia invocată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în opinia acestuia, considerentele hotărârii instanţei de apel fiind cât se poate de clare, necontradictorii şi circumscrise obiectului cauzei, în sensul că din probele administrate (imagini foto), rezultă că pârâta F. SRL a publicat cartea de identitate a acestuia, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, care conţine imagini clare ale reclamantului.

Faptul că aceste imagini nu au fost prelucrate astfel încât să facă imposibilă recunoaşterea intimatului, a rezultat, de asemenea, din probatoriul administrat, respectiv din conversaţiile purtate cu prietenii, în care a fost întrebat direct dacă este persoana prezentată în ştirile transmise publicului.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurenta pârâta D. SRL, intimatul a susţinut că jurisprudența invocată nu îşi găseşte aplicarea în cauză, întrucât prin hotărârea invocată a fost tranşată o regulă de procedură prevăzută de dispoziţiile art. 306 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, iar dispoziţiile noului Cod de procedură civilă nu prevăd în mod expres că necomunicarea încheierii ar atrage sancţiunea nulităţii. Mai mult decât atât, în respectiva decizie s-a criticat lipsa încheierii de amânare a pronunţării şi nicidecum necomunicarea acesteia.

Faptul că recurentei parate nu i s-ar fi comunicat încheierea de amânare a pronunţării nu produce nicio vătămare acesteia, cu atât mai mult cu cât părților li s-a comunicat parola de acces la dosar în format electronic, astfel încât au avut posibilitatea să cunoască concluziile părților şi ceea ce s-a întâmplat la acel termen.

Mai mult decât atât, din lecturarea motivelor de recurs şi a criticilor formulate de către recurenta pârâta D. SRL se poate observa că aceasta a cunoscut integral motivele expuse de către instanţă în soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,  intimatul  arată că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică şi nicidecum nu cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel a reţinut în cuprinsul considerentelor că emisiunea TV transmisă de postul TV D. SRL a asigurat o anonimizare a imaginii reclamantului doar parţial, însă imaginile care surprind din profil fața reclamantului au fost transmise neblurat, ceea ce a dat posibilitatea celor care îi cunoşteau sa îl poată identifica. De asemenea, pe site-ul aparţinând acestei pârâte, imaginea din profil a reclamantului nu este anonimizată. Comparând imaginea astfel difuzată cu fotografia reclamantului din actul de identitate şi diploma de licenţa se poate observa ca acesta este uşor de recunoscut.

Aşadar, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii, ci argumentează de ce s-a impus admiterea apelului reclamantului. Faptul că ulterior argumentează de ce cuantumul despăgubirilor este atât de mic, respectiv faptul că ştirile au fost şterse după o perioada scurtă de timp, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în condiţiile în care din probatoriul administrat a rezultat faptul că o perioadă de timp (chiar şi scurtă) reclamantul a fost privit cu suspiciune de prieteni, de vecini, de colegii de serviciu, care îl bănuiau ca fiind consumator de substanţe interzise şi, ca urmare a acestei atitudini a cunoscuţilor, reclamantul a fost deprimat şi a evitat să aibă o viaţă socială activă.

În concluzie, în  opinia intimatului, instanţa a adus argumente atât în susţinerea soluţiei de admitere a apelului, dar şi argumente pentru care a stabilit cuantumul daunelor morale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte  constată următoarele:

1.În ceea ce privește recursul  declarat  de recurenta pârâtă SC F. SRL.

Înalta Curte apreciază, în aplicarea prevederilor art. 248 C.proc.civ., că prioritar, se impune a fi analizată excepția nulității  acestui recurs pentru  netimbrare.

Astfel,  potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013: „(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C.proc.civ. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 lei; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 lei”.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013: „Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 lei”.

În raport de motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., s-a constatat că, în cauză, taxa judiciară de timbru datorată de recurentă pentru soluționarea recursului este în cuantum de 100 lei și, întrucât taxa nu a fost atașată la dosar odată cu recursul, s-a apreciat că se impune ca recurenta să depună dovada timbrării recursului în cuantumul stabilit, până termenul stabilit în cauză.

Înștiințarea recurentei în privința obligației de achitare a taxei de timbru a fost comunicată acestei părți la data de 27.09.2021.

Așadar, deși, în cauză, potrivit O.U.G. nr. 80/2013, instanța a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru și a încunoștințat recurenta cu privire la obligația de achitare a taxei judiciare de timbru de 100 lei, datorată pentru soluționarea recursului declarat, până la termenul comunicat, recurenta nu și-a îndeplinit această obligație legală.

Potrivit dispozițiilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege, iar potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (2) C.proc.civ., recurentul are obligaţia de a ataşa la cererea de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru, sub sancţiunea  nulităţii recursului, aşa cum rezultă neechivoc din dispoziţiile art. 486 alin. (3)  C.proc.civ.

Conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, însă recurenta nu a folosit nici acest mijloc procesual reglementat de norma specială menționată şi  nici  nu  a înţeles să  uzeze de procedura instituită  prin art. 90 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul  art. 496 coroborat  cu  art. 486 alin. (3) C.proc.civ., constatând că recurenta nu și-a îndeplinit obligația achitării taxei judiciare de timbru datorată pentru soluționarea recursului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 486 alin. (2) C.proc.civ., a anulat recursul declarat de recurenta pârâtă SC F. SRL, ca netimbrat.

  1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean B.

Înalta Curte constată că printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,  recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ. de la 1865, prin aprecierea că prima instanță nu a analizat pricina și din perspectiva prevederilor art. 1373 C.civ., deși, în speță, reclamantul a invocat doar prevederile art. 1357 C.civ.

Prioritar, Înalta Curte va reține că, deși recurentul face trimitere la prevederile art. 294 alin. (1) C.proc.civ. de la 1865, raportat  la normele de drept procesual aplicabile pricinii, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă şi la data sesizării primei instanțe cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant – 08.01.2020 – analiza criticii formulate se impune a avea în vedere, așa cum corect a susținut intimatul reclamant, prevederile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., normă care, similar art. 294 alin. (1) C.proc.civ. de la 1865, reglementează limitele devoluțiunii în apel.

În speță, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 08.01.2020 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean B. la plata sumei de 200.000 lei, precum și obligarea pârâților C., D. SRL, Societatea E. SA, SC F. SRL, SC G. SRL la plata a câte 100.000 lei, reprezentând daune morale ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite de către pârâți.

Este real că, în motivarea în drept a cererii introductive,  reclamantul  nu a  indicat  și  dispozițiile art. 1373 C.civ., însă, așa cum corect s-a reținut în apel, potrivit art. 22 alin. (4) C.proc.civ., încadrarea juridică a faptelor deduse judecății este atributul instanței, astfel încât neindicarea de către reclamant a unui anumit text de lege incident în cauză nu exclude posibilitatea instanței de a aplica  norma juridică la situația de fapt indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Câtă vreme, în justificarea pretențiilor deduse judecății în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat declanșarea răspunderii civile delictuale a acestui recurent inclusiv pentru faptele angajaților acestuia, care au permis mediatizarea cazului și prezentarea sa ca un tânăr drogat, înainte de a avea certitudinea cu privire la starea sa, prin postarea imaginii sale în mod neblurat, reproducerea vocii şi postarea în presa locală şi naţională, respectiv au procedat la urmărirea și fotografierea reclamantului, ulterior acestui eveniment, împrejurarea că în conţinutul cererii introductive nu s-a precizat expres că reprezintă temei al dreptului litigios și dispozițiile art. 1373 C.civ., nu echivalează cu absența învestirii instanței cu analiza acestor fapte și nici cu o modificare a cadrului procesual în apel, în sensul învestirii acestei instanțe cu analiza unor fapte noi sau cu o cauză nouă.

În realitate, raportat la aceste circumstanțe factuale, argumentarea pretenţiei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a acestui recurent impunea obligaţia pentru prima instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 alin. (4) C.proc.civ., la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii, iar în ipoteza nerespectării acestei obligații, o atare sarcină revenea instanței de apel, învestită cu analiza criticilor apelantului reclamant  circumscrise acestui aspect.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta, judecând cauza în aceste limite și în limitele devoluțiunii, stabilite prin cererea de apel, astfel încât nu poate fi decelată o vătămare procesuală sub acest aspect.

Așa fiind, contrar susținerilor din recurs, analiza realizată în apel sub acest  aspect, nu  relevă o ipoteză de aplicare greșită în cauză a prevederilor art.478 alin. (1) C.proc.civ., întrucât omisiunea calificării cadrului judecății în primă instanţă, impune instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) C.proc.civ., să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei.

Cum, în speță, prima instanță, care a respins cererea ca nefondată, nu a analizat răspunderea recurentului pentru faptele angajaților săi, este corectă concluzia curții de apel în sensul că o atare situație atrage anularea sentinţei apelate şi judecarea pricinii în fond, în apel, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C.proc.civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susținut, în esență, motivarea contradictorie a instanței de apel în privința faptelor ilicite reținute în sarcina recurentului  pârât.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori  motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor legale enunţate pot fi reprezentate fie de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie de o contrarietate flagrantă dintre  dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunţate.

Astfel, cele două paragrafe din considerentele deciziei civile recurate redate în memoriul de recurs, în pagina doi, deși fac trimitere la acțiuni săvârșite de agenții de poliție, cu prilejul evenimentului din data de 20.07.2019, nu  califică  în mod contradictoriu aceleași fapte, în sensul că doar prin denaturarea sensului acestora s-ar putea reține că aprecierea curții de apel în sensul că activitatea recurentului de a informa ziariştii acreditaţi, prin intermediul unor mesaje transmise pe grupul WhatsApp format din persoane private despre organizarea unei acţiuni de control și de a trimite pe acest grup imagini, cât  timp acest grup a fost constituit în condiţii legale,  este una prevăzută de lege ar fi contradictorie cu calificarea ca fiind ilicită (contravenind punctului 7 din Anexa Nr. 1- Standarde şi reguli de comunicare la Ordinul 201/2016) a faptei reținute în sarcina recurentului de a transmite către presă, imagini care făceau posibilă identificarea reclamantului.

În alți termeni, împrejurarea că, în cauză, realizându-se o distincție impusă de cadrul procesual de învestire, între fapta de a furniza presei informații în legătură cu o activitate de interes public conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 și art. 29 din HG nr. 123/2002 și fapta de a transmite presei, cu încălcarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 și  a punctului  7 al  Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016, imagini care permit identificarea persoanelor supuse controlului, în sensul că s-a apreciat că, deși, de principiu, fapta de înființare a unui grup privat de comunicare pe WhatsApp și de transmitere a unor imagini și mesaje pe acest grup, nu are caracter nelegal, prin excepție, difuzarea către presă, prin intermediul acestui grup WhatsApp a unor imagini care făceau posibilă identificarea reclamantului, reprezintă o activitate contrară legii, nu relevă carențe ale silogismului judiciar expus în cuprinsul actului jurisdicțional ce constituie obiect al recursului, sub aspectul coerenței sau logicii, din perspectiva obligației instituite prin art.425 alin. (1) lit.b) C.proc.civ.

Nici criticile recurentului relative la statuarea instanței de apel în sensul că imaginile transmise presei de către recurent au permis identificarea reclamantului și argumentele care au justificat această concluzie, nu relevă incidența unui viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva motivului  de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Astfel, contrar argumentelor recurentului, justificarea prejudiciului  moral  încercat de către reclamant, prin trimiterea la corespondența purtată de reclamant cu  prietenii acestuia a reprezentat un argument subsecvent propriei analize și verificări realizate de către instanța de apel sub aspectul clarității și capacității imaginilor difuzate de a face posibilă stabilirea identității persoanei, pe baza mijloacelor de dovadă directe evaluate, raționamentul  judiciar expus, fiind clar, concis, coerent, iar nu de natură să releve incertitudini cu privire la situația factuală reținută.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul pârât a susținut într-o primă critică  aplicarea greșită  a art. 1373 și art. 1357 C.civ., respectiv a art. 7 din Anexa nr. 1 a Ordinului  Ministerului de Interne nr. 201/2016, arătând că deși a transmis către mass-media, pe grupul de WhatsApp, fotografii care prezentau controlul la care a fost supus reclamantul, din punctul său de vedere, acestea nu permiteau identificarea reclamantului.

Critica este nefondată.

Or, o atare construcție juridică nu relevă un reper în raport de care să  poată fi analizată legalitatea deciziei civile recurate, ci reprezintă propria viziune a recurentului asupra situației de fapt a cauzei, argumentul evocat  tinzând la o reevaluare a modalității în care, în apel, instanța de prim control judiciar, a  analizat probatoriul și a concluzionat în sensul că imaginile postate pe grupul de WhatsApp înființat de către angajații recurentului, permiteau recunoașterea reclamantului.

Cum raportat la starea de fapt a cauzei, a rezultat că recurentul a furnizat  presei acreditate imagini neprelucrate cu reclamantul, care au permis identificarea certă  a acestuia este corectă concluzia instanței de apel în sensul încălcării obligațiilor stabilite prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 și punctul 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016 și a caracterului ilicit al faptelor imputate acestui recurent.

De altfel, această concluzie a fost în mod judicios argumentată de către curtea de apel inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii europene în care  s-a ridicat aceeaşi problemă de drept şi o similitudine faptică (cauza Toma c. României). Astfel, au fost avute în vedere reperele rezultate din speţa menţionată care vizează, astfel cum a semnalat şi instanţa de apel, noţiunea de viaţă privată care include elemente care fac trimitere la dreptul la imagine al unei persoane cum este publicarea unei fotografii, contextul în care jurnaliștii au obținut imaginile publicate, situația particulară a persoanei fotografiate, limitele  protecţiei de care trebuie să se bucure o „persoană obişnuită”, chiar  în cazul în care aceasta face obiectul urmăririi penale, îngrădirile care le poate suferi dreptul la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea demnităţii, existența unui temei de drept intern care să permită difuzarea unor imagini neprelucrate ale acesteia.

A mai susţinut recurentul pârât că nu îi poate fi imputată modalitatea în care presa a înțeles să prezinte știrea și nici eventualele atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ca urmare a transmiterii de către mijloacele de informare în masă a unor fotografii neprelucrate sau înregistrări video care permit identificarea persoanei supuse controlului.

Or, acest argument nu prezintă relevanţă juridică în cauză, în condiţiile în care prin decizia civilă recurată nu s-a reţinut incidenţa răspunderii civile delictuale a recurentului pârât pentru fapta de a aduce la cunoştinţa publicului  imaginile neprelucrate ale reclamantului, ci pentru fapta ilicită de a transmite presei astfel de imagini, cu încălcarea obligaţiilor stabilite prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 și punctul 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016, cele două fapte fiind distincte.

Câtă vreme nu se poate ignora faptul că o atare conduită culpabilă a recurentului pârât a făcut posibilă difuzarea, de către presă, a acestor imagini neprelucrate, în emisiuni TV respectiv, în mediul on-line, argumentele recurentului nu  au  aptitudinea de a releva o  ipoteză  de aplicare eronată  în cauză a prevederilor art. 1373 și art. 1357 C.civ.

Altfel spus, în contextul în care încălcarea dreptului reclamantului la propria imagine nu ar fi fost posibilă dacă furnizarea informațiilor presei ar fi fost făcută de către prepușii recurentului cu respectarea obligațiilor stabilite prin normele legale anterior evocate, împrejurarea că aceste imagini au putut fi vizualizate de către public, în urma difuzării lor de către presă, nu înlătură răspunderea civilă a recurentului.

Nu poate fi, așadar, validată nici aprecierea recurentului vizând lipsa legăturii de cauzalitate între faptele imputate acestuia și prejudiciul moral cauzat  reclamantului prin publicarea imaginilor în mediul on-line și transmiterea acestora la TV.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 137/2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă.

  1. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă, D., Înalta Curte constată  că  recursul  este fondat, în limitele și  pentru  considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că recurenta a invocat, în esență, omisiunea instanței de apel de a-i comunica încheierea de dezbateri din data de 19.05.2021, parte integrantă din hotărârea recurată, iar nu neîntocmirea acesteia.

Cum din verificarea actelor dosarului de apel rezultă că încheierea menționată  a fost  întocmită, fiind atașată  la dosarul  cauzei,  nu s-ar  putea reține că, în speță, vătămarea recurentei ar putea fi reprezentată de o imposibilitate a acesteia de a cunoaște cererile părților și soluțiile date de instanța de apel, respectiv conținutul dezbaterilor purtate la acel termen, așa cum se pretinde în speță.

Este real că, fiind parte integrantă a hotărârii recurate, această  încheiere trebuia comunicată părților litigante, potrivit art. 427 alin. (1) C.proc.civ. însă, pretinsa omisiune de comunicare nu poate avea drept consecință nulitatea necondiționată a deciziei recurate, așa cum  nefondat  susține recurentul, în speță, nefiind îndeplinită cerința impusă de art.175 alin. (2) C.proc.civ., aceea ca nulitatea să fie una expresă, ci, în acest caz, nulitatea este condiționată de dovedirea de către recurentă a unei vătămări care să nu poată fi altfel înlăturată.

Or, dincolo de faptul că recurenta nu a justificat înregistrarea unei astfel de vătămări, ea este exclusă, simpla consultare a dosarului, chiar în format  electronic, permițând accesul facil al acesteia la acest act de procedură.

Cum, în cauză, recurenta nu a justificat o vătămare de natură să atragă  nulitatea deciziei civile recurate, în condițiile impuse de art. 175 alin. (1) C.proc.civ., critica este nefondată, urmând a fi  respinsă.

Este fondat, însă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi  motivele  pentru care s-au  înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, ea fiind subordonată, de multe ori, „meritelor cazului dedus judecății”, totuși, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății.

În domeniul cauzelor în care se pun în balans dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare și informare, invocate de părțile litigante, această obligație de motivare a hotărârilor judecătorești dobândește accente specifice, întrucât nerespectarea obligațiilor pozitive ale statului pentru protejarea dreptului la viață privată, în contextul afectării acesteia prin faptele unui particular, și, corelativ, intruziunea în dreptul la liberă exprimare și informare a unei persoane, în general, și a jurnaliștilor, în special, nu poate fi făcută în absența expunerii de către autoritățile competente a motivelor pertinente și suficiente pe care acestea se bazează pentru a pronunța o anumită soluție.

În speță, instanța de apel, învestită cu rejudecarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, avea obligația de a realiza analiza celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și libertatea de exprimare a recurentei pârâtei şi de informare a publicului, cu privire la care aceasta a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului, analiză care presupune deopotrivă utilizarea raționamentului instanței de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerința în drepturile garantate de Convenție, față de scopul legitim urmărit.

Din acest unghi al analizei, este important a se menționa că, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

De asemenea, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști. Astfel, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, observând, în special, că instanțele au pus cu atenție în balanță dreptul companiilor editoare la libertatea de exprimare și dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private și au acordat o importanță fundamentală aspectului dacă respectivele fotografii, analizate în lumina articolelor care le însoțeau, au contribuit la o dezbatere de interes general. De asemenea, acestea au examinat circumstanțele în care au fost realizate fotografiile, respectiv că nu se putea afirma că articolul în cauză a fost un simplu pretext pentru a publica fotografia respectivă sau că legătura dintre articol și fotografie era pur artificială, iar  caracterizarea subiectului articolului drept un eveniment de interes general, de către instanțele interne nu putea fi considerată nerezonabilă (cauzele van Hannover vs.  Germania, nr. 40660/08 și nr. 60641/08,  respectiv nr. 8772/10).

În consecință, analiza cauzelor de natura celei de față, presupune  efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat şi cele care acţionează în context public. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

Corelativ, trebuie reținute, în cauză, particularitățile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliștilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat, în mod corect, despre subiectele de interes general, deci subordonarea elaborării articolelor, chiar și în cazul subiectelor de interes general, eticii jurnalistice și obligațiile care revin autorităților publice de a furniza jurnaliștilor astfel de informații. Potrivit aceleiași jurisprudențe, s-a stabilit că, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării imaginilor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de comentarii sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole asupra vieții private a reclamantului, ca valoare ce se pretinde a fi apărată prin demersul declanșat în fața instanțelor judiciare.

Sunt, deopotrivă, relevante, circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate.

În cazul informațiilor de interes public, caz în care rațiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare şi dreptul la viaţă privată a persoanei lezate se poate da prevalenţă unuia sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, cu consecința înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.

Spre deosebire de informațiile de interes public, în cazul informaţiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecției oferite libertății de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecție a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmațiile făcute. Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare „legitimă” pentru a da prevalenţă dreptului la liberă exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viaţă privată (cauza Axel Springer AG și RTL Television GmbH împotriva Germaniei).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, parag. 64).

În cauză, recurenta pârâtă a susţinut că informațiile și imaginile publicate i-au fost comunicate de către autoritățile statului și prezentau un subiect de interes general, în condiţiile în care ştirile/articolele publicate on-line relatau despre o problemă de interes public, respectiv consumul de substanțe psihoactive de către conducătorii auto supuși testării în trafic, în cadrul controalelor realizate de către organele de poliție, respectiv a invocat faptul că prin decizia civilă recurată s-a ignorat buna sa credință și s-a statuat în mod contradictoriu, în sensul că, deși s-a reținut că și-a îndeplinit obligația de a nu difuza imagini neprelucrate cu reclamantul, s-a constatat că o parte din imaginile difuzate/publicate au permis identificarea acestuia, respectiv s-a apreciat că prejudiciul suportat de către reclamant nu a existat sau a fost limitat, dar s-a statuat că se impune obligarea sa la plata unor daune morale.

Recurenta a susținut, deopotrivă, că s-a omis faptul că, raportat la principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii europene cu referire la libertatea de exprimare dreptul la imagine nu este un drept absolut, iar fotografierea şi utilizarea imaginii unei persoane sunt permise chiar în lipsa unui consimţământ prealabil atunci când acestea sunt făcute cu bună credinţă, în exercitarea altor drepturi fundamentale, cum este dreptul la libera exprimare, dacă imaginile prezentate sunt exacte şi legitime, iar alegerea imaginii este pertinentă în raport cu informaţia, ceea ce s-a asigurat în speţă, știrea prezentată neavând caracter defăimător, scopul imaginilor difuzate fiind doar acela de a informa, opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Raportat argumentelor circumscrise acestei critici, Înalta Curte constată că invocând acest motiv de recurs, recurentul pârât tinde la a demonstra că, analiza realizată în apel, deși a făcut trimitere la jurisprudența CEDO apreciată ca fiind relevantă în ceea ce privește protecția dreptului la viață privată, ar fi ignorat circumstanţele şi calitatea în care a procedat la difuzarea/publicarea știrilor și a imaginilor incriminate, conduita sa la momentul difuzării/publicării imaginilor și ulterior, scopul urmărit prin difuzarea acestora, respectiv, prejudiciul real înregistrat  de către reclamant, astfel cum a fost acesta reţinut de către instanţa devolutivă, aşadar  criteriile şi  reperele utilizate în jurisprudenţa CEDO în cauze similare.

Verificând din această perspectivă legalitatea deciziei civile recurate,  instanţa de recurs constată că instanţa de apel a reţinut, ca situație premisă, faptul că difuzarea știrilor incriminate/publicarea articolelor on-line de către această  pârâtă a avut drept scop informarea publicului în legătură cu o acțiune de interes public, desfășurată de organele de poliţie, circumscrise siguranței circulației pe drumurile publice, chiar în ipoteza utilizării de către agenții de poliție a unui dispozitiv de testare  în privința căruia s-a dovedit ulterior că a dat rezultate eronate (aspecte apreciate a fi apte să înlăture caracterul culpabil al faptei recurentei pârâte de a difuza astfel de știri), caracterul ilicit al faptelor imputate acestei pârâte fiind reținut exclusiv în considerarea încălcării obligaţiei recurentei D. de a transmite imagini prelucrate ale reclamantului, care să nu permită identificarea acestuia, cu consecința atingerii aduse dreptului reclamantului la viaţă  privată.

Or, în contextul în care imaginile incriminate au fost inserate în emisiunile TV/articolele postate pe site-ul (…) (în privința cărora s-a reţinut incidenţa unei cauze care înlătură, din perspectivă convențională caracterul ilicit și deci răspunderea civilă a pârâtei), iar instanța de apel a reținut că prejudiciul moral înregistrat de către reclamant a constat în faptul că acesta a fost privit de cunoștințe și prieteni ca un consumator de substanţe interzise, aspect care în mod evident nu se putea raporta exclusiv la prezentarea imaginii acestuia în mass-media ci, ca urmare a asocierii acestei imagini cu conținutul articolelor postate/știrilor difuzate, deci raportat la ansamblul știrilor difuzate/publicate, o atare disociere a acțiunilor imputate pârâtei are drept consecință o evidentă lipsă de coerență a raționamentului expus.

În egală măsură, referitor la argumentele circumscrise acestui motiv de recurs, se constată că, potrivit situației de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că doar o parte dintre imaginile prezentate nu au fost prelucrate astfel încât să nu permită identificarea reclamantului și anume două imagini care au surprins din profil chipul reclamantului.

Astfel, în privința acestei recurente pârâte s-a reținut că emisiunea TV transmisă de postul TV D. SRL a asigurat o anonimizare parţială a imaginii reclamantului, în sensul că imaginile care surprindeau din profil  reclamantul au fost transmise doar parțial neblurat, respectiv că, imaginea din profil a reclamantului transmisă pe site-ul (…), aparţinând acestei pârâte, nu a fost anonimizată, astfel că, în urma comparării imaginii astfel difuzate cu fotografia reclamantului din actul de identitate şi diploma de licenţă a rezultat că acesta este uşor de recunoscut.

Se constată, însă, că analiza astfel realizată, nu relevă dacă, raportat la contextul în care aceste imagini au fost obținute și publicate, prezentarea imaginilor neprelucrate cu persoana reclamantului, concomitent cu cele blurate, a fost subordonată intenției de a informa publicul despre acest subiect de interes public şi de a suscita interesul publicului pentru înlăturarea fenomenelor criticate sau demersul jurnalistic a fost subordonat altor interese, deși, raportat la contextul procesual dedus judecății, analiza instanţei de apel trebuia să fie subordonată acestui  criteriu.

Astfel, în cauză, acest criteriu desprins din jurisprudenţa CEDO al necesităţii observării scopului demersului jurnalistic, a fost utilizat doar în privința faptelor circumscrise acțiunilor pârâtei de a transmite publicului informații referitoare la acțiunea de control organizată de IPJ B., astfel încât, în substanţă, utilizarea acestui criteriu, în raport cu faptele ilicite pentru care s-a apreciat că se impune angajarea răspunderii civile a recurentei pârâte D. a fost omisă.

În plus, potrivit aceleiași situații de fapt reținute în speță, instanța de apel a constatat că, spre deosebire de recurenta pârâtă D., recurenta pârâtă  SC F. SRL a publicat pe pagina de facebook a X. cartea de identitate a reclamantului, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, care conţinea imagini clare ale reclamantului (sursa imaginilor prezentate și de către recurenta pârâtă), respectiv, a reținut că, în special, ştirile transmise în mediul on-line, deși nu fost păstrate o perioadă mare de timp, ci au fost şterse de către pârâte, au generat prejudiciul de imagine imputat pârâților.

Or, deşi aceste circumstanţe au fost apreciate ca fiind relevante din perspectiva contribuţiei  recurentei  pârâte la producerea prejudiciului înregistrat  de către reclamant şi reţinute ca atare, instanţa de apel nu le-a valorificat şi  ulterior, când a stabilit întinderea despăgubirilor, după cum statuarea acestei instanţe în privinţa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte nu cuprinde nicio referire la necesitatea şi  proporţionalitatea  măsurii  dispuse  raportat  la scopul urmărit.

Or, în examinarea faptelor imputate recurentei pârâte D. prin prisma dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia europeană, instanței de apel îi revenea obligația să verifice dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, vizează un scop legitim, iar aplicarea lor, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, anterior prezentate, poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică.

Astfel, urmărind paradigma deja menționată, este evident că sancțiunea civilă constând în obligarea recurentei pârâte la plata daunelor morale reprezintă o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, că această ingerință are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispozițiile art. 1349 şi 1357 C.civ. și că se poate considera că este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției Europene – protecția reputației și a drepturilor reclamantului.

Așa fiind, instanța de apel, ca instanță cu plenitudine de competență, în fapt și în drept, avea obligația de a răspunde, prin motive relevante și suficiente, interogației dacă această ingerință este necesară și proporțională într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase, urgente de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale aflate în conflict, între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în acord cu jurisprudența CEDO,  nu se poate nega potenţialul „fotografierii”, sau a „filmării video” de a genera dezbateri de interes public, exercitarea dreptului la exprimare în spațiile publice trebuind însă să se realizeze atât pentru persoanele publice, cât şi pentru simplii particulari, doar cu privire la aspecte care să prezinte interes public din perspectiva aspectelor de viaţă privată ori a comportamentelor surprinse, adică care să justifice un interes legitim de a fi făcute cunoscute comunității.

Reţinând că, în contextul problematicii cauzei şi a apărărilor formulate de pârâta D. pe acest aspect, instanţa de apel era ţinută să răspundă inclusiv acestor chestiuni  litigioase – în ce măsură difuzarea unor știri cuprinzând parțial imagini neblurate ale reclamantului/publicării unor articole pe site-ul (…), cuprinzând astfel de imagini, legitimează interesul public, respectiv, dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare al recurentei pârâte păstrează un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale aflate în conflict, între mijloacele folosite și scopul urmărit – Înalta Curte remarcă faptul că rezolvarea punctuală a chestiunii legată de redarea imaginilor ce îl înfățișează pe reclamant nu suplineşte analiza de care era ţinută instanţa de apel în raport de criteriile reţinute ca fiind omise, dar absolut necesare soluţionării cauzei.

Cum din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că analiză realizată în apel este incompletă, iar aspectele invocate de recurent se circumscriu unor elemente care reflectă carențele raţionamentului instanţei de apel expus în referire la contextul săvârşirii faptelor ilicite reclamate în sarcina pârâtei, precum şi a apărărilor formulate în cauză, în paradigma acţiunii de drept comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei unei persoane, cât și pentru nemotivarea hotărârii recurate, în sensul prezentării motivelor relevante și, mai ales, suficiente pentru a „ingera” în dreptul la libertatea de exprimare al recurentei pârâte ca efect al aplicării dispoziţiilor convenţionale, astfel încât, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6  C.proc.civ.

Cum utilizarea acestora în examinarea cauzei direct în recurs ar presupune, pe de o parte, evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei (iar o atare activitate este incompatibilă cu structura recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv chestiunilor de legalitate), iar pe de altă parte, statuarea asupra unora din elementele/problemele litigiului pentru prima şi ultima oară în această etapă a litigiului, Înalta Curte apreciază că, găsind pentru acest motiv recursul reclamantei ca fiind întemeiat, se impune, în temeiul art. 497 prima teză coroborat cu art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Soluţia casării va fi una parţială, relativă exclusiv la rezolvarea dată pretenţiilor din cererea reclamantului îndreptată împotriva recurentei pârâte D.

Examinarea celorlalte critici din recursul recurentei pârâte D. nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanţei de apel, căreia îi lipseşte un element de analiză fundamental şi care, eventual, poate fi de natură să conducă inclusiv la o schimbare a concluziei instanței asupra cauzei în ansamblu.

Pentru argumentele expuse, constatând că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., întrucât hotărârea atacată este parțial afectată de viciul nemotivării, și că nu se poate aprecia, la acest moment procesual, asupra caracterului fondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., invocat de aceeași recurentă pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva deciziei civile nr. 137/2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, a casat, în parte, decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

 

Sursa: https://www.scj.ro

By

Robert Williams

David William

About Post Author

Robert Williams

News247WorldPress is a UK News Agency. The Agency was founded in August 2014 by Robert Williams and L. J. Rothschild. As an international news agency we cover all the important top news of the day in text, pictures and graphics in many languages: German, English, Romanian and more...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.